Cunoscută astronomilor amatori drept „Nebula micului fantom”, deoarece apare ca un nor mic și fantomatic care înconjoară o stea slabă pe moarte, NGC 6369 se află în direcția constelației Ophiuchus.
Telescopul spațial NASB / ESA Hubble a luat această imagine a nebuloasei planetare NGC 6369, la o distanță estimată a fi între aproximativ 2000 și 5000 de ani lumină de Pământ.
Când o stea cu o masă similară cu cea a propriului nostru Soare apropie sfârșitul vieții sale, se extinde ca mărime pentru a deveni un „gigant roșu”. Etapa roșu-gigant se încheie atunci când steaua își expulza straturile exterioare în spațiu, producând o nebuloasă slab strălucitoare.
Astronomii numesc un astfel de obiect o nebuloasă planetară, deoarece forma sa rotundă seamănă cu cea a unei planete atunci când este privită cu un telescop mic.
Fotografia Hubble din NGC 6369, surprinsă cu Wide Field Planetary Camera 2 (WFPC2) în 2002, dezvăluie detalii remarcabile ale procesului de ejecție care nu sunt vizibile de pe telescoapele de la sol din cauza estompării produse de atmosfera Pământului.
Nucleul stelar rămas în centru trimite acum o inundație de lumină ultravioletă (UV) în gazul din jur. Inelul proeminent albastru-verde, cu diametrul de aproape un an-lumină, marchează locația în care lumina UV energică a eliminat electroni de atomi în gaz. Acest proces se numește ionizare.
În gazul roșu la distanțe mai mari de stea, unde lumina UV este mai puțin intensă, procesul de ionizare este mai puțin avansat. Chiar și mai departe de corpul principal al nebuloasei, se pot observa înțepături slabe de gaz care s-au pierdut de la stea la începutul procesului de expulzare.
Această imagine color a fost produsă prin combinarea fotografiilor WFPC2 realizate prin filtre care izolează lumina emisă de trei elemente chimice diferite cu grade diferite de ionizare.
Inelul în formă de gogoșă albastru-verde reprezintă lumină din atomii de oxigen ionizați care au pierdut doi electroni (albastru) și din atomii de hidrogen care și-au pierdut unii electroni (verde). Roșu marchează emisia din atomii de azot care au pierdut un singur electron. Propriul nostru Soare poate scoate o nebuloasă similară, dar nu pentru încă 5000 de milioane de ani.
Gazul se va extinde departe de stea cu aproximativ 15 mile pe secundă, disipându-se în spațiul interstelar după aproximativ 10 000 de ani. După aceea, membrul stelar rămas în centru se va răci treptat timp de milioane de ani ca o mică stea pitică albă și, în cele din urmă, se va trezi.
Sursa originală: Comunicat de presă ESA
