Când stelele ca Soarele nostru rămân fără combustibil, ele se aruncă scurt ca un gigant roșu, apoi se așează ca o pitică albă. Însă în momentul în care intră în această etapă finală a vieții, stelele pitice albe ar putea primi o lovitură puternică, împingându-le prin spațiu și din clusterele stelare unde și-au petrecut întreaga viață.
Această descoperire a fost făcută de o echipă de astronomi de la Universitatea din Columbia Britanică. Aceștia efectuau o anchetă detaliată a clusterului global NGC 6397; unul dintre cele mai apropiate ciorchini din Calea Lactee.
Au clasificat stelele în funcție de masă, apoi au determinat poziția lor în grup. Se așteptau ca stelele cu masă mare să se scufunde până la mijloc, iar stelele cu masă scăzută ar trebui să fie aruncate spre partea exterioară a clusterului. Și asta este exact ceea ce au văzut pentru stele.
Dar, dintr-un anumit motiv, stelele pitice albe au fost împinse la marginea clusterului. Chiar dacă începuseră ca niște stele obișnuite, când făceau trecerea la pitic alb, au fost grăbiți din cluster.
Deci, ce proces ar putea oferi botului acestor pitici albi?
Folosind simulări computerizate, astronomii UBC Harvey Richer și colegii săi au calculat că atunci când se naște un pitic alb, ei scapă cantități mari de masă. Dacă această masă este ejectată într-o singură direcție în spațiu, acționează ca un motor rachetă naturală.
„Noua pitică albă de nuanțe ar trebui să fie aproape de centru, dar nu sunt”, spune Richer. „Ideea noastră este că atunci când s-au născut acești pitici albi, li s-a dat o lovitură mică de 7.000 până la 11.000 de mile pe oră (trei până la cinci kilometri pe secundă), ceea ce i-a rachetat până la capătul exterior al clusterului.”
Sursa originală: Comunicat de presă UBC
